Unii îl așteaptă să cadă, alții îl așteaptă să vină. Unii încă îl caută, ceilalți îl adulează. Primii, atunci când cred că l-au găsit, sunt blocați de prevederi constituționale interpretate inflexibil și brutal. Ultimii, orice i-ai întreba, vorbesc despre castravete și guvernează țara, fiecare călare pe doi cai. Ministrul Economiei a devenit ministrul economiei sănătoase, de parcă i-ar fi trebuit mijloacele să o pună la terapie intensivă. Ministrul Justiției trage apa după propriile gunoaie, pentru că e acum și Ministru de Externe. Țara e un deltaplan pe pilot automat. Între timp leul răcnește: n-o să avem bani de salarii și pensii! Trebuie să ne respectăm obligațiile internaționale! Ar trebui să fim înfricoșați și să nu ne întrebăm de ce am ajuns aici. Să nu vedem că buba s-a spart. Criza administrativă, în care ne zbatem de 20 de ani, s-a transformat în criză politică gravă și ele amândouă sunt cauza crizei economice. Evoluția a fost grăbită de criza globală. Cauza e însă în noi. De la o creștere economică de peste 8% am căzut din pod la -8. Pentru moment. Nici acum nu e prea târziu să ne punem câteva întrebări. Aveam nevoie de FMI? Sunt necesare toate condiționările impuse de instituția internațională sau doar o parte din ele? Am fi avut sau mai avem încă resursele pentru a ne descurca singuri? Prostia de a ne fi împrumutat dement, înainte de restructurare, poate fi reparată? Nu este oare timpul resursa cea mai importantă și tocmai o risipim în discuții politicianiste?
În ultimele zile vorbim mereu despre specialiști. Nu cumva este vorba despre oameni cu viziune, indiferent unde i-am găsi? Vorbim despre tehnocrați, fără să ne întrebăm ce vor fi fiind aceia. Nu este vorba nici despre titluri academice, nici despre experiențe prin organisme birocratice. Nu măsurile tehnice ne salvează de la dezastru, ci viziunea cărora ele le sunt subsumate. Rezultatele palpabile, succesul unor inițiative, construcția lăsată în urmă sunt singurele ce pot măsura puterea liderilor adevărați. Odată recunoscuți de o majoritate, ei trebuie lăsați să-și facă treaba. Este esența democrației. Este dovada unei minime raționalități. Încăpățânarea meschină de a-i împiedica este plătită de noi toți. Deocamdată noi ne încurcăm în detalii. Încercăm să mobilăm instituțiile cu oameni și nu să remodelăm instituțiile într-o arhitectură conformă cu nevoile oamenilor. Așa am dovedi că ne putem ajuta singuri. Ne-am crește credibilitatea, condiție esențială pentru supraviețuire.
Acum câteva luni, pe la începutul verii, am pus pe un site, www.masuri-anticriza.ro, zece măsuri pe care eu le cred urgente pentru a ne reveni din marasmul în care am intrat. Unele sunt punctuale, posibil a fi adoptate pe termen scurt, altele, politici pe termen lung, capabile să ducă spre prosperitate. Ele țin de o ideologie. Nu putem fi toți de acord cu ea. Am avut bucuria să constat că ideile sunt comentate cu seriozitate de tot felul de oameni, fie că le împărtășeau ori nu. Există mulți anonimi care adună competența și deschiderea intelectuală ce rare ori răzbat prin zarva publică. Aceasta e dovada că avem resurse, că ne putem descurca singuri. De fapt, chiar și pretextul discuției, cele 10 măsuri anticriză, sunt o pledoarie pentru a ne folosi propriile forțe. Întotdeauna m-am declarat împotriva Acordului cu FMI, împotriva înrobirii țării către o instituție îmbătrânită și ineficientă. După ce am avut inconștiența de a ne împrumuta, iată că acum ni se propune cacealmaua unui Mesia contabil, provenit din cea mai înaltă școală a imbecilismului financiar. Adio discuțiilor despre acceptarea temporară a dezechilibrelor și deficitelor pentru a stimula creșterea. Ne asumăm “stabilizarea macroeconomică”. Profetul și-a definit misiunea din primele fraze publice rostite. Salvăm economia prin moarte clinică și sărăcire și mai gravă pe termen lung. Demagogii populiști sunt o pacoste. Dublați de contabili, devin o castrofă.
