In lumea noastra de astazi, perceptia este mai importanta decat realitatea. Felul in care altii ne vad este cu mult mai determinant pentru deciziile lor, sau are un loc mult mai important in deciziile lor decat ceea ce facem noi. Si in orice caz este cu mult mai important decat modul in care noi insine ne vedem pe noi.
Sigur ca oricine se ocupa de marketing stie ca perceptia este mult mai importanta decat realitatea. Dar atunci cand este vorba de o tara, treaba asta afecteaza vietile a milioane de oameni. Uneori vedem la televizor batai prin parlamentele unei tari sau alteia. Ce ziceti insa de o tara in care in fiecare zi politicienii despica firul in patru, reusind cu greu sa se puna cap la cap? Iar atunci cand chiar o fac, adica reusesc sa se puna cap la cap, ne intrebam ce complot se ascunde in spatele acestei victorii. Teoria conspiratiei, una dintre armele cele mai eficiente in propaganda comunista, ne-a marcat mentalitatea. Are o redundanta absolut incredibila.
Toti vrem democratie, dar nu facem decat sa sporim neincrederea publica in Parlament, principala institutie a democratiei. In septembrie 1991, cand minerii au ocupat Camera Deputatilor, un tovaras cu lampas si o bata zdravana in mana a apucat-o de reverele hainei pe una din colegele noastre, deputata dar si distinsa poeta, si uitandu-se sumbru in ochii ei s-a rastit: “unde-i fa, camera aia unde fac deputatii prostii?”. Am ramas la aceeasi perceptie a institutiei parlamentare.
Toate astea insa nu raman aici, se vad si din afara. Ne suparam insa atunci cand agentiile de rating ne dau note proaste, investitorii sunt reticenti si altii ne dau lectii. Culmea este ca, de fapt, am avea resursele, inteligenta si oamenii care sa schimbe toate astea.
Cifrele reci sunt in defavoarea noastra. Ne-am imprumutat 15 miliarde doar in primele 9 luni ale anului, avem un deficit bugetar de vreo 8% si o cadere economica de 8%. Daca in celelalte tari ale Europei de Est climatul a inceput parca sa se mai dezmorteasca, noi ne ducem in continuare la vale. Spunea un “analist de televiziune” ca in cele din urma ne vom opri si o sa o luam din nou in sus. Nu in mod necesar. Acum 35 de ani am vizitat pentru prima oara un oras vechi, kazbahul unei asezari din Africa de Nord. Acum cateva saptamani am revazut un loc asemanator. Nu se schimbase nimic: aceleasi case scorojite, vechi de sute de ani, aceleasi tarabe cu de-ale gurii sau marfuri contrafacute, aceleasi mirosuri si aceiasi oameni galagiosi.
Progresul nu e garantat. Competitia nu iarta. Nu te ia nimeni de mana sa te treaca strada.
Imi spunea un partener zilele trecute, ca a investi in Romania e ca si cum ai lasa o banana pe o banca intr-un parc cu maimute. Simteam impulsul de a-i trage doua palme si totodata ma gandeam ca asta e reactia pe care o am in calitate de membru al populatiei din parc.
Sunt locuri in care istoria se opreste. Parca ne-am dori sa fim unul dintre ele. Tot marketingul ne invata ca e mult mai greu sa refaci o imagine stricata decat sa construiesti un brand de la firul ierbii.
Fiecare zi care trece, noi certandu-ne cu patos, inseamna luni si ani de eforturi sa dovedim ca nu suntem chiar idioti. Acesta este efectul crizei politice asupra starii noastre economice.
