Se aud tot mai multe voci care susțin că lumea se apropie de sfârșitul crizei. În același timp, dezbaterea despre subreglementare sau suprareglementare ca și cauză a dezastrului prin care am trecut, dar și întrebările din ce în ce mai urgente despre soluții devin tot mai întețite. În ziarele financiare de ieri era citată o luare de poziție a guveratorului Băncii Angliei, Mervyn King, care spunea: “niciodată în lumea financiară atâția bani nu au fost datorați atâtor oameni, de așa de puțini. Se referea la aplicarea principiului “prea mare pentru a cădea”, aplicat de guverne pentru salvarea băncilor. Pune la îndoială folosirea banilor contribuabililor pentru salvarea sistemului financiar. Peste 2,4 mii de miliarde de dolari înseamna pierderile declarate ale băncilor din Statele Unite, Anglia și Zona Euro. A fost înțeleaptă soluția aleasă sau băncile ar fi trebuit să fie lăsate să cadă? E o întrebare pe care unii o consideră absurdă. Alții cred că gigantismul instituțiilor financiare trebuie eliminat, funcțiunile lor, separate. Nu reglementarea mai strictă va preveni crizele viitoare și nici reglementările legate de dimensiunea capitalului, ci competiția între instituții de dimensiuni mai rezonabile. Trebuie admisă forța curativă a falimentului. Riscăm altfel, ca indiferent de reglementări, balanța dintre frică și lăcomie să fie mereu dezechilibrată în favoarea celei din urmă. Criza a dovedit că o instituție, cu cât este mai mare, cu atât este mai incapabilă de managementul riscului.
Toate aceste discuții nu sunt teoretice. Ele influențează soarta milioanelor de oameni care vor plăti pierderile actuale. Vor exista țări care datorită politicilor lor financiar-economice vor progresa și altele care vor regresa. Vorbind despre sistemul nostru bancar, eu cred ca el nu este sănătos deloc. Ba dimpotrivă, dincolo de cifre de bilanț, e structural bolnav. Mimetismul de la care au plecat reglementările noastre ne-a dus la câteva zeci de instituții de credit, imensa lor majoritate aflate în proprietatea unor holdinguri bancare străine. Cred că am avea nevoie de un sistem stratificat, având la bază cooperative de credit, case de economii locale, bănci regionale, instituții financiare nebancare, toate reglementate flexibil pentru a crea diversitate și competitie. O să mi se reproșeze că o astfel de soluție ar fi dus la instabilitate și fraudă din cauza lipsei de capital și resurse umane. Poate că, dimpotrivă, ar fi adecvat sursele de finanțare pentru IMM-uri și am fi avut un grad mai mare de imunitate în fața crizei. Discuția în cele din urmă este aceeași ca cea de la nivel global. Alături de multe alte măsuri anticriză, probabil însă că acesta este un subiect mult mai important decât bătaia din lumea politică.
Am uneori senzația că suntem autiști. Trăim într-o lume numai a noastră, în care nimic din exterior nu ne atinge. Cifrele reci sunt în defavoarea noastră. Ne-am împrumutat 15 miliarde de euro doar în primele 9 luni ale anului, avem un deficit bugetar de vreo 8% și o cădere economică de aproape 9%. Dacă în celelalte țări ale Europei de Est climatul economic a început parcă să se mai dezmorțească, noi ne ducem în continuare la vale. Spunea un “analist de televizor” că în cele din urmă ne vom opri și o s-o luăm din nou în sus. Nu în mod necesar. Acum 35 de ani am vizitat pentru prima oară un oraș vechi, Kasibah-ul unei așezări din Africa de Nord. În urmă cu o săptămână am revăzut un loc asemănător. Nu se schimbase nimic: aceleași case scorojite, vechi de sute de ani, aceleași tarabe cu de-ale gurii sau mărfuri contrafăcute, aceleași mirosuri și aceiași oameni gălăgiosi.
Sunt locuri în care istoria se oprește. Parcă noi ne-am dori să fim unul dintre ele.
Competiția nu iartă. Nu te ia nimeni de mână să te treacă strada. Ne-am creat o imagine cumplită. Îmi spunea un partener zilele trecute că a investi în România e ca și cum ai lăsa o banană pe o bancă într-un parc cu maimuțe. Simțeam impulsul de a-i trage 2 palme, dar totodată mă oprea gândul că asta e reacția pe care o am în calitate de membru al populației din parc.
Fiecare zi care trece, noi certându-ne cu patos, cu spatele la problemele lumii și ale noastre, înseamnă mai târziu luni și ani de eforturi pentru a dovedi că nu suntem chiar idioți. Acesta este efectul crizei politice asupra stării noastre economice.
