„Bucureştiul în 2020, o enigmă pentru autorităţile locale“. Era titlul dintr-un ziar de ieri al unui articol despre un seminar care a reunit oameni de business şi administratori ai oraşului. Concluzia era că Bucureştiul s-a dezvoltat haotic, iar reprezentanţii autorităţii publice susţineau că îi lipseşte o mână de fier care să-l administreze.
Ca geneză, Bucureştiul e un sat mare crescut între proprietăţi şi nevoi, cum a dat Dumnezeu. A existat un plan al oraşului gândit de arhitectul Horia Creangă, în 1935, după care, odată cu creşterea oraşului, s-au produs doar variante, din ce în ce mai incoerente. În timpul socialismului nu s-a construit o adevărată infrastructură de circulaţie care în alte oraşe, chiar socialiste, a existat; Moscova, de pildă. Sistemul radial concentric în mod natural dezvoltat nu are capacitatea de a prelua nevoia de circulaţie acum. Până în 1947, oraşul avea industrii în zona marginală, care acum se află în interior. Apoi s-a dezvoltat ca o amoeba: extensii constituite din oraşele-dormitor ale socialismului, cu imense spaţii libere între ele. La marginea lor, cu totul întâmplător aruncate, sunt alte dotări industriale. Inelul constituit din circulaţiile necesare industriilor, în prima lui etapă de dezvoltare organică, mai ales cele de cale ferată, se transformă într-un avantaj: avem loc pentru viitoarele circulaţii.
De la Gara de Nord porneşte calea ferată spre Constanţa, care pe un parcurs de vreo 12 kilometri ar putea constitui autostrada suspendată despre care se vorbeşte şi se râde atât în ultimul timp. Cercul se poate închide spre Gara Obor şi apoi spre sudul oraşului. Cam 70% din traseu se află pe căile ferate, utilizate sau nu, fără să fie nevoie de exproprieri. S-ar dubla astfel inelul interior existent, cel de-al treilea, şoseaua de centură, completând structura concentrică. Când te uiţi din avion se citesc cu o claritate extraordinară pătrunderile radiale, spaţii libere care deja există. De exemplu, cea care porneşte de la Casa Poporului şi iese pe Dâmboviţa. Apoi cea de la Casa Presei şi lacul Griviţa până la şoseaua de centură.
O a doua pacoste a oraşului o constituie infrastructura de utilităţi, şi ea dezvoltată haotic, în funcţie de nevoi conjuncturale. În viitor, ea nu poate fi gândită decât în conjuncţie cu sistemul de circulaţii subterane al metroului, în aşa fel încât să nu necesite lucrări extinse de suprafaţă. Ar fi nevoie de zeci de ani pentru toate acestea? Cu siguranţă, nu! E nevoie doar de viziune. E nevoie de un cadru legislativ şi administrativ suplu şi clar. E nevoie de atragerea investiţiilor private. E nevoie de edili care să facă afaceri în interesul comunităţii. Un sceptic o să-mi spună că libertatea nemăsurată înseamnă haos şi corupţie. Libertatea e deplină în respectul libertăţii celorlalţi sau nu e deloc. Birocraţia, controlul excesiv şi piedicile de tot felul sunt sursa corupţiei. Oraşul acesta, construit din cioburi, în care trăieşte aproape o cincime din populaţia ţării, este oglinda stării noastre administrative precare.
L-am întrebat odată pe primarul unui mare oraş cu ce bani construise un pod ce se afla pe terminate şi avea aproape un kilometru. Mi-a răspuns simplu: „L-am finanţat printr-o societate de leasing. E al lor şi l-am închiriat pentru 30 de ani“. Un alt edil tocmai vânduse primăria. L-am întrebat ce va face cu banii. Mi-a răspuns senin că sunt plasaţi într-un fond de investiţii pe termen lung, îi produc cam 6% pe an, bani pe care, la rândul lor îi investeşte alături de un grup privat, într-un parc de distracţii. Într-un mare oraş din Asia, un investitor a primit dreptul de a construi două turnuri gemene de peste 400 de metri înălţime, având la poalele lor un mall, pe un teren cedat în proprietate de către primărie, cu condiţia să amenajeze în completarea proiectului un parc public de vreo 12 hectare.
Toate acestea nu înseamnă deloc o mână de fier a administraţiei, ci mai degrabă încrederea în braţul invizibil al pieţei, vorba unui bunic al liberalismului economic. Noi, din păcate, visăm la farul călăuzitor, ne lipseşte tătucul autoritar, suspinăm după cel sortit să vină şi să facă ordine. Dăm senzaţia că ne-ar lipsi colivia şi atunci, desigur, sunt unii dispuşi să ne-o facă cadou. Misiunea FMI se află la Bucureşti.
Mâna de fier sau braţul invizibil
