E soare. Mă duc încet la o întâlnire. De abia ne mișcăm. Parcă toată Londra s-a suit în mașină. Din gurile de metrou se revarsă șuvoaie de oameni grăbiți. Pe aleea pietonală de pe malul Tamisei, joggeri de toate vârstele aleargă de nebuni. Un bătrân își fugărește câinele pe o peluză, aruncându-i un disc rotund. Deasupra trec avioane. Un furnicar trepidant. Oameni de toate rasele și naționalitățile, interese, pasiuni, iubiri, regrete și împliniri. O aglomerare urbană uriașă, care trăiește prin istoria ei. Sute de ani s-au adunat banii în această așezare de comercianți, devenită centru financiar al lumii, probabil tocmai pentru că insula era săracă. Din agricultura și crescutul oilor n-aveau cum capitaliza și atunci,
E o mare deosebire față de Paris, de exemplu. S-a vrut imperial, capitala unui imperiu care n-a fost să fie. Fiecare dintre stăpânitorii lui a lăsat câte un semn al trecerii lui prin istorie. Așa se face că orașul se învârte în jurul unei sonde și al unei rafinării- Turnul Eiffel și Centrul Beaubourg. Are bulevarde drepte și lungi. Au fost trasate de un primar pragmatic la mijlocul secolului al XIX-lea ca să unească cazarmele aflate în diverse puncte ale orașului. Așa puteau fi bombardate baricadele ridicate periodic de diverși revoluționari. Urbanismul polițienesc a născut un oraș frumos.
Viena e veselă. A fost orașul unor împărați care între austeritatea nemțească și acel lasă-mă-să-te-las balcanic nu au lăsat totuși o capitală imperială. Locuitorii au știut să-l facă pe Hitler neamț și pe Beethoven austriac și acum se distreaza în continuare, deși măcinați de ambiția de a redeveni ce au fost. Balul Operei e cam ponosit, dar strânge întreaga Europă. Singurul oraș european, cu adevărat imperial e Roma, cu monumentalitatea lui solidă, gândită pentru eternitate, ca semn al credinței.
Îi dictez asistentei mele acest text, între timp am înaintat vreo 200-300 de metri, în drumul meu spre întâlnirea din care urmează să fac bani, la fel ca și milioanele de viețuitoare care se grăbesc în jurul meu. Englezii spun “common sense”. Noi îi spunem mult mai frumos: “bun simț”. El e singura regulă. Adică să fii liber, să respecți libertatea celorlalți și între timp să câștigi, ca să lași ceva după tine: copii, o familie, un vis împlinit, o ambiție. Totul e să nu te risipești. Mă uit la un student cu ochelari care mătură strada cu grijă și pune totul într-un tomberon. Ce-o fi studiind? Literatura engleză sau vreo drăcie financiară? Neimportant. Nu-l plictisește să dea cu mătura. E la fel de ocupat ca și băieții ăștia care călăresc țanțoși în platoșele lor strălucitoare cu sabia ridicată la verticală. Repetă pentru vreo ceremonie la care va participa
Intr-o altă parte a planetei, la care acum mă uit prin ecranul IPhone-ului, politicienii se ceartă, se îmbrâncesc, se înjură și-și pun poalele în cap, se zbat ca peștii pe uscat. Orașul lor doarme liniștit în praful Bărăganului. N-au decât ambițiile de împărțit. N-au un imperiu de ridicat. Nu le trece prin cap. Încalecă pe o țară răvășită și săracă. Le-a murit “common sense”-ul. Înțeleg asta la fiecare privire pe geamul mașinii. Să-i lăsăm în durerea lor și să ne vedem de treabă. Viața e frumoasă. Poate o să ajungem vreodată să trăim și noi la fel ca și oamenii aștia cu bun simț care aleargă în jurul meu. Între timp m-am dat jos din mașină. Ajung mai repede pe jos. E soare și mi-am închis IPhone-ul. Să fie sănătoși!
