Disprețuitori, înțelepți, îngăduitori sau furioși, mulți sunt cei care nu acceptă ideea plecată din normalitate a scăderii impozitului direct pentru a stimula creșterea economică. Cel mai simplu contra-argument este acela că e dezechilibrat bugetul, nu am avea cum să finanțăm deficitul. Nici pomeneală de acceptare a ideii că baza de impozitare ar putea crește semnificativ. E nerealist!
Si dacă am micșora cheltuielile bugetare prin care întreținem birocrația inutilă? În România sectorul privat are propriile lipsuri și neputințe, dar strivit este de asaltul fiscal și birocratic asupra contribuabililor, proprietarilor și investitorilor. Raportul între numărul de angajați la stat față de cei din sectorul privat este de 1,3 la 1. Salariul mediu în sectorul public este mai mare decât în cel privat. Ne credem economie de piață. Umblăm travestiți. Nu păcălim pe nimeni. Dintr-o populație totală de 22 de milioane de oameni, 11 milione sunt asistați de catre stat în diverse forme. Zicem că e protecție socială, dar ea n-a ramas decât dependență față de stat, capcana clasică a subdezvoltării. Eram înclinat să justific reducerea cotei unice cu cifre: ponderea ei în buget, creșterea economică potențială, scăderea veniturilor statului datorită unei colectări bolnave, creșterea cheltuielilor necontrolate și câte și mai câte. Bunul simț însă nu e numarabil. Ai slăbit, strângi cureaua și devii mai sprinten. Alții zic: de ce 10%? Ca să fii mai vioi decât ceilalți, e răspunsul. Vecinii tăi au ajuns deja la această cifră. Vei constata cum în Bulgaria sau în țări mai prietenoase cu care avem tratate privind evitarea dublei impuneri se înregistrează firme cu afaceri în România, cum investitorii se așează la sud de Dunăre, dovedindu-ne că într-o lume globală nu suntem buricul pământului. Cei care finanțează afaceri sunt ca și păsările călătoare. Se opresc unde le e bine. Oricât ar fi de mică valoarea procentuală a impozitului câteva zeci de corporații mari plătesc mai mult decât milioane de oameni trăitori din salariu. Pentru aceeia mulți e necesară impozitarea redusa. Din păcate până și avantajele comparative ale cotei unice de impozitare sunt sacrificate, pierdute prin stufărișul legislativ și fiscal. Stăpânii de sclavi își protejau proprietatea. Roțile nesimțitoare ale birocrației macină ca să transforme oameni și companii în cifrele unor statistici irelevante. Așa se ajunge la aberația impozitului forfetar. Înțelepții spun că nu vom avea bani pentru sănătate și învățământ. Da, fără curajul de a ne elibera de inerții și prejudecăți, nu îi vom avea niciodată.
Furioși sunt evident cei care înțeleg mai puțin. Propunerea de scădere a impozitării directe și stimularea celor care plătesc la timp sau în avans este un “îndemn la nesupunere fiscală” zice unul parcă sculat dintre mormintele cu steluță din cimitirul militar. Atâta vreme cât privești statul nu ca pe un stăpân, ci ca pe un furnizor de servicii ce nu pot fi procurate prin piață, înțelegi că prețul lor nu poate fi decât acela pe care beneficiarul este dispus și poate să îl plătească. Compromisul optim stă în inteligența legiuitorilor. Odată la câțiva ani stă în puterea noastră. Altfel te plângi că îți pleacă oamenii performanți și că firmele nu produc. Ajungi să te împrumuți zilnic ca să plătești salarii chiar și cu prețul încălcării legii. În ultima săptămână BNR a împrumutat băncilor aproape 2,5 miliarde de euro pentru care le-a cerut să garanteze cu titluri de stat. Cu alte cuvinte, mai cu perdea, a luat titluri de stat pentru a da posibilitatea Ministerului de Finanțe să se împrumute în continuare. Halal piață! Sărăcia se naște doar din prostia guvernanților.
Un alt înțelept de cafenea și talk show-uri spunea superior că nu ar avea niciun rost să micșorăm cota unică pentru că oricum în criză firmele nu fac profit. Închid televizorul și iau “Moromeții”. Totodată mă pregătesc liniștit pentru insultele ce vor urma. Sunt un prost. Vreau cota unică de 10%!
