Toți îmbătrânim! Poți încerca să-ți păstrezi energia pozitivă. Altfel, devii o legumă sau ai izbucniri de babă isterică. Cele din urmă sunt întristătoare. Dacă au loc în spațiul public, ele pot fi nu numai penibile, dar și nocive. M-a surprins un articol politic al unui respectat analist economic, de acum două zile.
Cu ani în urmă era un jurnalist incisiv, dar corect. Intrat, Dumnezeu știe de ce, în campanie electorală este acum un furibund acuzator. Se declară înfiorat de ideea conform căreia criza este rezultatul intervenționismului guvernamental. Afirmația rimează foarte bine cu retorica socialistă. Speculanții ar fi de vină pentru dezastrul financiar.
Criza a luat prin surprindere guvernele. Nu este întâmplător. Dinozaurii reacționau la mult timp după ce animăluțe mai sprintene le înfulecau coada. Ea a fost totuși anticipată de economiști precum Nouriel Roubini, un excentric neluat în serios acum câțiva ani sau Peter Schiff, insistent în a arăta că statul este autorul nenorocirii.
Oameni incluși în bibliografia oricărui student în materie, precum Gary Becker- laureat Nobel, Allan Meltzer, Michael Bordo, John Taylor, Deepak Lal și mulți alții au pus, fără ezitare, erorile de politică printre cauzele primordiale ale crizei.
În fine, pentru a-i înlătura angoasa distinsului analist, aș dori să-i amintesc că doar cu puțină vreme în urmă, chiar la București, laureatul premiului Nobel, Edward Prescott, a punctat extrem de clar esența unei dezvoltări accelerate, sustenabile astăzi: reducerea masivă a fiscalității, dereglementarea și debirocratizarea.
Între timp partizanatul politic naște monștri: “în toate țările bastion ale liberalismului economic s-a apelat la nimic altceva decât la intervenția statului” sau “sectorul financiar este afectat de reglementări liberaliste fără noimă!”. Este cel puțin un abuz semantic să numim bastioane ale liberalismului națiunile avansate de astăzi unde guvernul hotărăște, prin intermediul bugetului, alocarea unei jumătăți din producția și veniturile anuale. Națiuni întru-totul liberale nu prea există în lumea de azi. Există tendințe de liberalizare în multe locuri ale planetei. Există șansa ca unele țări să folosească oportunitatea născută de criză pentru a deveni cu adevărat liberale. Câștigătorii în lumea de mâine nu sunt obligatoriu bogații de azi.
Cum nu sunt un expert, precum babele comentatoare prin colțuri de ziar și pe ecrane, mă limitez la afirmația că statele în general au greșit. Naționalizările, chiar și temporare, nu sunt o soluție a crizei. Ideea că există instituții prea mari pentru a cădea e la fel de absurdă ca și o interdicție, să spunem de a opera cancerul.
În România diminuarea cu 50 până la 80% a aparatului administrativ, în paralel cu reducerea cotei impozitului pe profit la 10%, a T.V.A.-ului la 15% și scăderea contribuțiilor sociale cu până la 50% sunt necesități economice stringente și nu țin de eticheta politică. Ele sunt de sorginte liberală, dar trebuie aplicate din pragmatism.
Nu pot exista, în esență, contra-argumente serioase la această viziune. Pur și simplu este vorba de bun simț economic. Ar fi începutul unei reforme care să aducă prosperitate românilor. Faptul că aceste idei se regăsesc în sugestiile multora, inclusiv ale mele, dar și în programul candidatului liberal la Președinție, domnul Crin Antonescu, nu este întâmplător cu siguranță. Mulți gândim la fel. Nu este rezultatul vreunui complot menit să slăbească statul, ci un demers împotriva birocratizării lui excesive, pentru o administrație minimală, deci puternică.
Toate guvernele de 20 de ani încoace au “lăbărțat birocrația” pentru a-și poziționa clientela politică. Nici guvernul liberal anterior, într-o perioadă de creștere economică nu a scăpat de această boală. Ne putem însă vindeca.
Babelor le găsesc circumstanțe atenuante: se află într-o companie selectă. Larry Summers, asistentul pentru politici economice al Președintelui Obama se arăta uluit de întrebarea dacă criza s-a născut din subreglementare ori suprareglementare. George Soros pare mai nou un adept al capitalismului de stat. Cu toatele au certitudini, ca o dovada că uneori n-au îmbătrânit destul sau întineresc cam repede.
Eu, unul, cred că mai devreme sau mai târziu îl vom uita pe Keynes în praful bibliotecii și ne vom întoarce cu încredere la Milton Friedman și Friedrich von Hayek.
