Masuri anticriza

Viața noastră se învârte între cifre și percepții. Percepțiile se nasc din interpretarea cifrelor și invers. Până la urmă e important ce credem noi înșine despre noi și ceilalți, cum ne vedem, pentru a ne putea reprezenta la nivel  individual sau comunitar. Acum 2 zile a fost publicat raportul Băncii Mondiale despre ușurința de a face afaceri în lume. În presa de ieri apăreau comentarii despre cifre mai mult sau mai puțin senzaționale privind situația României. Am coborât de pe locul 45 pe locul 55 ca indice general al ușurinței de a face afaceri, de pe locul 110 pe locul 113 în privința modului de a angaja forța de muncă, protecția investitorilor ne-a adus de pe locul 38 pe locul 41. Numărul taxelor ne așează printre ultimii în lume. Ne-am mai înfundat un pic de pe locul 148 pe 149. Pentru fluența comerțului exterior am scăzut de pe locul 43 pe locul 46, iar în ușurința executării contractelor, de pe locul 30 pe 55. Toate cifrele justifică afirmația că ne mișcăm greu prin mlaștina birocratică. Administrația nu funcționează. Serviciile statului costă scump. Hărțuiala contribuabilului e regula în toate domeniile.

Atunci când capitalul, bunurile și serviciile circulă din ce în ce mai liber în lume de ce ar investi cineva în România? Se poate așeza în Vietnam, Malaezia, Brazilia sau Africa de Sud, țări aflate deasupra noastră la aproape toți indicatorii. De ce ar veni cineva într-o țară cu o infrastructură mai proastă decât în Botswana? Percepția rezultată din cifre e catastrofală.

Uneori la Londra, la Frankfurt sau la Paris simt o puternică tentație de a fi o maimuță necivilizată din Est care sare la gâtul partenerilor. Mă supără îngrozitor imaginea pe care o au despre noi. Știu că putem fi mai buni. Suntem mai dinamici, mai energici, mai creativi, pentru că viața ne-a fost mai grea. Am trecut printr-o ocupație ideologică de 50 de ani și apoi am renăscut cu dorința și motivația de a prospera ca indivizi și comunități. Avem însă complexe și limite. Cea mai gravă este că nu ne putem face ordine acasă. Suportăm încă jugul feudalismului socialist păstrat în propria mentalitate. Din religia comunistă am moștenit ideea statului, instrument de coerciție dorit de o divinitate transcendentă, ca la Sfântul Augustin sau Toma d’Aquino.

Cu greu revenim la filozofia naturală în care statul nu e altceva decât rezultatul unui contract tacit pentru rezolvarea tuturor celor  presupuse de binele comunității. De aceea nu pot să nu le dau dreptate partenerilor vestici. Sunt cu mult înaintea noastră prin naturalețea cu care relațiile economice, sociale și profesionale se stabilesc între oameni. În rest n-au nimic mai bun.

Odată și odată tot trebuie să ieșim din fundătura în care ne aflăm. Cel mai bun moment e într-o criză globală. Peste tot în lume se caută soluții, oamenii gândesc la cum să-și deseneze viitorul. Din păcate, noi o facem doar în vorbe și numim reformă mici ajustări administrative. N-am putea să ne gandim la salt? La saltul care să ne aducă pe unul din primele locuri ale clasamentului de care vorbeam la început? N-o să obosesc să repet că asta nu costă bani.

Spre deosebire de Aristotel avem un punct de sprijin pentru a ne schimba orbita. El stă în creativitate și inteligență. Nu știm să le punem la un loc, pentru ca împreună, fiecare la locul lui, să luăm parte la schimbare. Într-o companie asta se numește cultură de corporație.  Pentru o țară e conștiința responsabilității. Altfel, vom rămâne un spațiu al unei democrații birocratice cu tendința de a evolua spre o societate oligarhică. Se impune modelul individului gușat, cu ceafa lată, ghiul și lanț de aur la gât, distins constructor de autostrăzi. Unde mai pui că suntem și victimile “patriotismului de parastas”, cum spune Andrei Pleșu. Ne tragem din Decebal, din Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Asta ar trebui să-i umple de respect pe investitori. Revendicarea din străbuni, mândria de a fi români ne ține loc de firmă și de foame.