Ieri-dimineaţă am plecat devreme, cu treabă, către Geneva, urmând ca după-amiază să ajung la Londra. De câteva săptămâni, un fost student de-al meu, între timp mare arhitect, cu multe case în spate, publicaţii în reviste de specialitate, premii la concursuri şi profesor de arhitectură la Viena, mă tot cheamă să trec pe la el să-mi facă o surpriză. Să-mi arate ceva foarte interesant. Aşa că, în drum, am aterizat în Elveţia, la St. Gallen. Un sfert de oră mai târziu eram în Austria, într-un orăşel din Tirolul de Sud.
Acolo, la o expoziţie de artă modernă, era prezentat prototipul unei lucrări a maestrului Angelo Rovenţa, fostul meu student. Era vorba de o locuinţă care, în 54 de metri pătraţi, prin mişcarea echipamentelor şi a elementelor de separare, obţinea calitatea funcţională a unui spaţiu de 220 de metri pătraţi. Cu un living-room de 45 m, o bucătărie care putea şi ea deveni oricât de mare îţi doreai, o sufragerie, un dormitor şi o baie cu un jacuzzi enorm, amândouă cam de aceeaşi dimensiune cu living-roomul. La toate astea trebuie adăugate spaţii de depozitare de vreo 10 metri pătraţi, ceea ce pentru un apartament de două camere e absolut suficient. O arhitectură dinamică, cu spaţii adaptabile în timp. Şi, mai ales, toate astea ar putea să coste vreo 30.000 de euro apartamentul şi până în 20.000 de euro mobilierul.
Cu o finanţare pe termen lung este oricum o soluţie mult mai eficientă decât „Prima Casă“. I-am spus pe loc da. Facem împreună în România proiectul ăsta, dar nu trebuie să ne ia mai mult de şase până la nouă luni. Ştiind câte ceva despre ce se întâmplă în ţară, prietenul meu mi-a spus repede: „Termenul curge de la autorizaţia de construire!“ Evident, avea dreptate. Birocraţia, şpăgile, indolenţa şi dezinteresul caracterizează statul feudal pe care trebuie să-l rogi ca să te lase să investeşti. Şi totuşi o să-l facem. Asta-i diferenţa dintre programele guvernamentale neghiob-birocratice şi iniţiativa privată. Am plecat mai departe în treaba mea, urmând să ne întâlnim peste câteva zile la Bucureşti.
O altă întâmplare, de acum două zile, la Tbilisi, m-a făcut să mă gândesc la aceleaşi lucruri. Anunţam acolo, într-o conferinţă de presă, cumpărarea unei mici bănci. Unul dintre ziariştii români m-a întrebat: „De ce n-aţi cumpărat în România?“ I-am spus că, pe când Georgia se află pe locul 11 în lume în privinţa uşurinţei de a face afaceri, România, săraca, a căzut de pe locul 45 pe 55. În urma unor ţări africane, sud-est-asiatice sau din America de Sud. Nu-i suficient să prezinţi străinilor, cu mândrie, istoria şi cultura cărora le aparţii, trebuie să demonstrezi cât eşti astăzi de capabil, cât de prietenos şi deschis poţi să fii. E o condiţie a globalizării. Vrem să devenim competitivi şi bogaţi în lumea liberă, trebuie să acceptăm că cetăţenii nu sunt iobagi pe moşia statului. I-am spus tânărului ziarist că oricum banca va rămâne în Georgia, iar eu tot român voi fi. Nu a prea fost mulţumit, crezând probabil în continuare că sunt un rău patriot, necumpărând o bancă geto-dacă.
Pe mine mă supără mai rău şi mi-e ruşine că prietenul meu, românul, profesor austriac de arhitectură, nu şi-a luat banii pe o lucrare de interes public pe care a finanţat-o singur, deşi nu e un om bogat. A construit la Iaşi o sală care să funcţioneze atâta vreme cât bătrânul Teatru Naţional de acolo se află în restaurare. Era făcută în aceeaşi idee, de a rezolva ieftin o problemă a comunităţii. Asta înseamnă, cred, a fi patriot. Administraţia totuşi e neobrăzată.
Arhitectul şi banca geto-dacă
